joi, 27 august 2015

Primul IronMan - limitele sunt doar in mintea noastra !







    Se spune ca oamenii care traiesc ghidati de instinct sunt mai veseli, mai plini de viata si mult mai iubitori, iar cei care traiesc condusi de intelect sunt mai reci si fara substanta.Nu stiu exact cum se aplica asta la ceilalti dar la mine a fost destul de simplu.
Eu am ales sa-mi ascult mai mult instinctul.Am ales sa traiesc mai intens si sa ma bucur cat mai mult de viata ! De ce am ales asta ? Nu m-am intrebat niciodata.Poate ca pur si simplu viata nu asculta de logica.Oricat de calculati am vrea sa fim lucrurile au mereu ordinea lor naturala.Simteam asta.Eram constient ca acest mod de viata se impaca cel mai bine cu persoana mea.Am imbratisat de fiecare data chemarea necunoscutului, a aventurii, a modului de a fi mereu in miscare.Pentru ca miscarea creeaza emotii.Iar emotia este singurul lucru care are rolul de a imi schimba starea de spirit, de a ma motiva sa fac lucruri de care ma tem sau pe care le cred imposibile.

 Am incercat sa experimentez cu fiecare noua competitie propriile mele trairi si limite, sa ma indepartez cat mai mult de zona aceea de siguranta si confort.Si asta pentru ca o vedeam mai mult ca o existenta neproductiva, arida ! Nu am putut si cred ca nu o sa pot niciodata sa ma impac cu ea.
Consider ca viata este frumoasa tocmai atunci cand este nesigura! Ea este frumoasa pentru ca exista moarte, este frumoasa pentru ca exista posibilitatea sa o pierdem! Si este bine sa fie asa, pentru ca daca ni se ofera asigurarea intregii noastre vieti am fi deja morti pe interior.Am pierde tot fiorul acela care vine prin simplul fapt ca esti viu! Nu am mai putea sa ne bucuram la fel!

Cam asa ar trebui sa fie viata din perspectiva mea.Sa ne dam voie sa fim purtati de ea, sa o lasam mai mult sa ne surprinda.Sa traim experientele pe care ni le ofera urmand un curs natural fara sa avem niste drumuri sau principii dinainte stabilite.Sa mergem unde ne duce natura, fara sa urmam anumite tipare.Pentru ca atunci cand urmam tipare, pierdem din frumusete, din detalii.

 Si uite asa, incet dar sigur natura m-a adus mai aproape de visul meu.Un vis care a luat forma pe data de 27 Iunie 2015 si care poarta numele de IronMan Romania.Un triathlon pe care nu demult il credeam imposibil de terminat.Asta si din cauza probelor destul de consistente ce constau in 3.8 km inot, 180 km ciclism si 42 km alergare.Totul cu o limita de timp de 16 ore.

  Este dimineata.Soarele inca isi face curaj sa se arate dintre nori.Iar eu inca imi fac curaj sa ma trezesc la realitate.Stau fata in fata cu visul meu! Il privesc insistent si el ma priveste inapoi!Stie ca mi-au trebuit cinci ani de zile sa imi fac curaj sa il pot privi direct in ochi!Si mai stie ca mi-am dorit enorm sa ajung aici.Astept putin si privirea mi se opreste asupra aburului dens ce se ridica incet din lacul in care trebuie sa inot.Parca simt deja gustul statut al apei.Emotiile ma cuprind incet si odata cu ele o amorteala placuta imi inunda tot corpul.Cu fiecare secunda in care ezit parca sunt zidit de viu in aerul rece al diminetii! Sunt ca o bucata de gheata ce refuza sa se topeasca sub presiunea calda a realitatii!   Ma trezesc putin dezorientat odata cu primele cuvinte de incurajare din partea colegilor de suferinta - "hai ca o sa fie bine, sunt doar cativa kilometrii !" Ma gandeam ca niciodata un vis nu a fost mai real si mai puternic ca acum ! Il simteam pana in maduva oaselor ! Iubesc acest sentiment in care inima imi bate haotic in piept.Parca vrea cumva sa imi spuna cat este de fericita, de plina de viata.
  Pulsul imi creste treptat si asteapta o ultima gura de aer inainte sa se indrepte catre cotele maxime.Pornim in proba de inot si zeci de maini ma lovesc ca un sac de box.Nimic neobisnuit in astfel de probe.Agitatia este mare.Dar mai mare este energia din ochii concurentilor.Avem de parcurs 8 ture de lac a cate 500 de metrii fiecare.Dupa numai 2 ore si 3 min reusesc sa ies din apa si sa imi ridic putin moralul.Gata!Daca am reusit sa trec de proba asta, nimic nu imi mai sta in cale! :)


  In tranzitie scot repede costumul de neopren, imi iau batoanele cu care ma alimentez pe traseu, ma urc pe cursiera si plec cat pot de repede.Pe bicicleta eram in elementul meu.Simteam iar briza aceea de aer si odata cu ea senzatia de libertate.Iubesc acel sentiment.Parea mai mult un antrenament.Emotiile disparusera complet.Parca nici nu au fost vreodata acolo.A mai ramas doar sudoarea de pe fruntea mea, care incepe sa-si faca prezenta tot mai vizibil sub valul de caldura al dupa amiezii.Nu stiu exact cum au trecut 7 ore si 37 de min, dar important este ca eram in grafic.Totul a decurs chiar foarte bine pana acum.Abia spre sfarsitul probei de ciclism am simtit amprentele rosii pe care le crosetase soarele puternic pe spatele meu.Dar nu ma ingrijoram.Natura isi aducea si ea contributia in drumul meu catre linia de finish..


  Trecerea la proba de alergare a fost putin mai complicata.In tranzit cand am schimbat incaltamintea am strans din graba siretul prea tare la piciorul stang.Nu am realizat asta decat mult mai tarziu.Alergasem deja 10 km si incepuse sa se inflameze tendonul.Am mers 7 km sperand sa ma lase durerea.Degeaba.A continuat sa ma doara.Doar ca organismul meu a inceput sa se imprieteneasca cu durerea si sa o suporte mai bine.Atunci a fost momentul in care am profitat si am inceput sa trag mai tare.Alergam cu ochii pe ceas si ma gandeam serios daca ma mai incadrez in timp.Ajutat de ultima picatura de adrenalina reusesc sa termin proba de alergare cu 17 min inainte de inchiderea timpului oficial.
 Nu va puteti imagina bucurie mai mare.Aveam corpul in totalitate amortit dupa aproape 16 ore de activitate fizica continua si singurul lucru la care ma gandeam dupa ce am trecut linia de sosire a fost sa fac repede fotografia de final.Am imortalizat momentul impreuna cu gasca de oameni frumosi cu care am impartasit trairile competitiei.Ma uitam in ochii lor si vedeam multumirea, vedeam calmul presarat de nebunie, vedeam curajul si lacrimile din spatele emotiilor.Vantul incepuse usor sa isi faca simtita prezenta.Intunericul inghitise si ultima picatura de sudoare.Eram uscat fizic dar implinit sufleteste.Ma simteam moale si aproape fara greutate.Picioarele erau grele si inflamate.
 


  O zi speciala incarcata mai mult emotional decat din punct de vedere al efortului depus.Ce a facut si mai interesant totul a fost si prezenta mamei.De altfel era prima ei prezenta la una din competitiile mele.Iar eu m-am gandit ca este bine daca o iau si la cea mai grea.
  A fost putin peste nivelul ei de intelegere cu distantele ce ma asteptau sa le parcurg, dar a inteles pana la final ca totul este numai o simpla bariera mentala ce trebuie ridicata.Iar odata ce este ridicata vom putea vedea si alte orizonturi.Urcusul a fost si este intotdeauna greu, dar daca poti face asta... vei vedea ca orice se poate.
  Este pur si simplu uimitor cat de intens poti trai viata intr-o clipa ! Mai interesant este cum se comprima totul in jurul tau in momentul in care concurezi.Toate tensiunile dispar.Toata nelinistea si toate grijile pur si simplu se evapora.Esti intr-o stare de multumire totala si traiesti in prezent, traiesti momentul fara sa te gandesti la viitor.Acum, aici este singurul moment care conteaza cu adevarat.
  Parca acestea sunt momentele acelea care te fac viu, te fac sa apreciezi cat de frumoasa si intensa este viata ! Nu poti doar sa te duci sa iei binele si sa dai la o parte raul ! Nu ! Trebuie sa acceptam si sa invatam ca ele vin la pachet ! Nu exista unul fara celalalt ! Nu se poate progres fara durere ! Iar cand ajungi sa apreciezi durerea pentru progresul pe care ti-l ofera realizezi ca unele lucruri dupa ce ajungi sa le iubesti devin cumva parte din tine.