luni, 26 august 2013

Comunicarea cu parintii mei !

 


      Cunoasteti sentimentul acela difuz ca nu comunicati eficient cu ceilalti ?
      Ti se intampla sa vrei sa impartasesti cu persoanele dragi anumite informatii si realizezi ca nu esti inteles corect ?
      Vrei sa cumunici cu parintii tai si simti ca exista diferente de mentalitate pe care nu le poti depasi ?


 Cateodata as vrea sa fiu ascultat si inteles numai in ceea ce spun la momentul acesta, fara ca celalalt sa asocieze intreaga mea personalitate cu ceea ce spun acum si fara sa ma limiteze la aceasta.Stiu ca cel mai greu lucru este sa vorbesti despre tine.Este exact ce incerc sa fac pe acest blog si cateodata gasesc foarte dificil sa detaliez anumite aspecte personale.Oamenii in general gasesc mult mai usor sa vorbeasca despre altii, despre ce fac unii, despre ce traiesc altii.Nu se insista niciodata suficient asupra importantei lui EU si mai degraba este inlocuit cu NOI, TU.

 Comunicarea, din punctul meu de vedere, este un drum cu doua sensuri de mers.Un sens pe unde pleaca informatia si un alt sens prin care se intoarce de unde a plecat.Drumul acesta de cele mai multe ori nu este neted, are si zone neasfaltate, putine semne de circulatie iar informatia care circula este echipata necorespunzator conditiilor de drum.Astfel in parcurgearea intregului traseu ea sufera foarte multe modificari.Iar, cand sufera modificari o interpretam total eronat.

Eu personal m-am lovit mereu de problema comunicarii.De cand eram mic, inca din clasele primare comunicarea se baza pe o dinamica specifica, de tip intrebare-raspuns.Dar atentie, nu orice raspuns era acceptat ci doar raspunsul din carte sau cel asteptat de invatator.Astfel timp de mai multi ani am fost obligat sa produc raspunsuri si sa merg in directia asteptarilor celorlalti, fara sa am sansa la un raspuns personal sau la o parere proprie.

Parintii si pedagogii nostri mai degraba impun limite decat sa invite la libera exprimare.In timp am descoperit ca de-a lungul anilor  am fost privat de dreptul la cuvant chiar de catre cei care ma iubeau si care, crezand ca ma inteleg, vorbeau in locul meu.Am sa dau un exemplu :
   "- Mi-e teama, spune copilul; - Nu ai niciun motiv, spuse tatal."
   "- Ma doare, spune copilul cu genunchiul julit; - Nu ai nimic, spune mama."
   "- Trebuie sa o iubesti, este sora ta mai mica, nu stia ce face cand ti-a stricat jucaria..."

   Aceste mesaje par absolut normale si sunt generate de buna intentie a parintilor de a-si linisti copii.In schimb la o analiza mai atenta aceste mesaje inseamna si : "Nu poti avea incredere in ce simti tu, eu stiu ce trebuie sa simti tu."Cu alte cuvinte dicteaza altuia emotiile si sentimentele pe care ar trebui sa le aiba si nu le are.Impunerea genereaza confuzii.Cel care incearca o emotie se indoieste de propria lui traire atunci cand o persoana importanta pentru el (mama, tatal,etc.) ii neaga trairile sau sentimentele.Poti ordona sau interzice un act dar nu poti impune sentimente.Este imposibil sa-i impui cuiva ca "trebuie sa-l iubesti".
   La exemplul de mai sus corect ar fi fost sa incurajam pe copilul caruia ii este frica sa vorbeasca despre asta.In nici un caz nu ar trebui sa-i spunem ca nu are motiv.

Acum ceva timp in urma purtam o discutie cu mama pe tema comunicarii.Nu reusesc sa o fac sa inteleaga anumite aspecte si incerc mereu sa i le prezint intr-o alta lumina.Ma gandesc ca poate e mai usor asa si intelege la un moment dat.Nu stiu de ce, cu toate ca stiu ca nu o pot schimba fundamental tot continui sa incerc.Stiu ca atata timp cat continui sa fac asta tot mai exista o sansa.Si nu vreau neaparat sa o schimb cat vreau sa o fac sa vada lucrurile din alta perspectiva.Vreau sa o ajut sa constientizeze aspectele care o fac nefericita si sa le elimine din viata ei.Cateodata mi se pare imposibila comunicarea cu ea.Imi este destul de greu sa trec de anumite prejudecati si mentalitati ale ei formate in toti acesti ani.Mama, este o persoana pe care o apreciez foarte mult pentru ce a facut si inca face pentru mine, dar cateodata parca vorbim superficial fara sa ne spunem nimic important.Un ultim subiect abordat pe care nu ne-am inteles si pe care as vrea sa-l dezvolt putin aici este legat de iubirea ei fata de mine si fata de sora mea.Ea spune ca ne iubeste pe amandoi la fel - "Cristi stii foarte bine ca va iubesc la fel pe amandoi, nu fac diferente intre tine si sora ta".Iar eu ma intreb cum poate ea sa ne iubeasca pe amandoi la fel, atata timp cat eu si sora mea nu suntem la fel.Avem nevoi diferite, percepem diferit lucrurile, simtim diferit iubirea, etc.
       Nu vreau sa trec cu vederea intentia buna a mamei mele de a se asigura ca iubirea ei este la fel de mare pentru amandoi, doar vreau sa subliniez faptul ca nu poti iubi la fel.Pentru ca fiecare copil este unic si a iubi diferit nu inseamna sa iubesti mai putin.Chiar daca parintii mei nu realizeaza inca, legatura complexa pe care o creeaza cu fiecare dintre noi (atat cu mine cat si cu sora mea) este singulara, unica.
Daca pe mine, mama ma pune pe un loc special care tine cont de varsta, sex, personalitate, stiu ca tocmai pentru aceasta unicitate sunt iubit.Iar asta are un impact fundamental pentru mine de individualizare si structurare.Un copil percepe si se simte iubit de catre parintii lui ca unicul.El poate fi acceptat ca atare si poate sa-si recunoasca individualitatea cat si valoarea.In schimb daca parintii ne pun pe amandoi sub semnul egalitatii, practic ne inchid drumul spre individualizare.
      Ceea ce incercam sa o fac sa inteleaga pe mama mea, pe langa faptul ca stiu deja ca ne iubeste enorm de mult, este ca nu ne iubeste la fel pe fiecare pentru simplul fapt ca suntem diferiti.

     In general este o diferenta foarte mare intre ceea ce traiesc si ceea ce spun despre aceasta, intre ceea ce planuiesc sa spun si ceea ce ma aud spunand.Uneori asteptam prea mult de la limbaj, de la mitul cuvantului potrivit si adevarat, in vreme ce cuvintele descriu realitati diferite pentru fiecare dintre noi.